Mult timp am crezut ca sunt doar obosita, ca e normal. Ca trece.
Functionam. Mergeam la munca, raspundeam la mesaje, imi faceam treaba. Din afara, nimic nu parea in neregula. Doar ca, pe dinauntru, ceva se inchidea incet.
Nu a fost o prabusire, a fost o uzura, zilnica, silentioasa. O oboseala care nu se rezolva cu somn sau cu week-end-uri mai libere. Am continuat pentru ca asa stiam, pentru ca “trebuie”, pentru ca altii pareau sa duca mai mult si pentru ca nu vroiam sa dezamagesc.
La un moment dat, mi-am dat seama ca nu mai stiam de ce fac lucrurile pe care le faceam. Le faceam din inertie, din frica, din responsabilitate dusa prea departe.
Am deschis acest blog nu ca sa ofer solutii sau ca sa explic burnout-ul ci ca sa pun ordine in ce simt. Sa scriu despre oboseala care nu se vede, despre vinovatia de a te opri si despre golul care apare cand nu mai ai energie nici sa vrei.
Nu stiu unde duce acest spatiu. Stiu doar ca aveam nevoie de un loc in care sa nu ma mai prefac ca sunt bine.
Daca citesti asta si simti ca te regasesti, nu am un raspuns pentru tine, am doar o recunoastere: nu esti singur.
Aici voi scrie asa cum sunt, fara concluzii fortate, fara finaluri motivationale. Doar adevar, pe cat pot